Vestită aşezare meşteşugărească, despre care se spune că oraşul ar fi fost întemeiat de către Sfânta Agnes, Agnita îşi află prima atestare într-un document de la 1280. Renumele ei nu s-a întemeiat doar pe activitatea prodigioasă a breslelor de tăbăcari, cizmari, croitori, dogari sau olari, ci şi pe existenţa amplei cetăţi care fortifica biserica cu turnuri, pe care înseşi breslele le ridicaseră şi le îngrijeau. Acest statut i-a conferit Agnitei privilegiul regal de a ţine încă din 1376 un târg anual în ziua Sf Ioan, pe 24 iunie, dreptul de a păstra sigiliului Scaunului de Schenk, sediul judecătoriei, după cum atestă un document emis de cancelaria regelui Sigismund de Luxemburg în 1409. În acelaşi secol, datorită amplasării localităţii în proximitatea graniţei cu Valahia, regele Matei Corvin acordă Agnitei şi dreptul de a condamna prin execuţie cu spada, precum şi permisiunea de a reţine în caz de război jumătate din totalul bărbaţilor apţi de luptă, pentru apărarea cetăţii. Oraşul păstrează pînă astăzi datina arhaică a Paradei Lolelor, una dintre cele mai vechi şi mai importante tradiţii ale saşilor transilvăneni. Festivitatea are loc în fiecare an în luna ianuarie sau în februarie cu scopul de a izgoni iarna şi spiritele rele. În costume înfiorătoare, lolele mărşăluiesc prin oraş în zgomote de lanţuri şi cătuşe, cu bice şi roţi şi fac tot felul de farse. Pe lângă hainele negre zdrenţuite, podoaba de căpătâi a fiecărei lole este „larva”, o mască înfiorătoare acoperită cu blănuri. Nu se cunoaşte cu certitudine data la care a fost construită biserica-hală ridicată, se pare, pe locul unei foste bazilici romanice. Împreună cu tripla fortificaţie a suferit numeroase transformări de-a lungul timpului. Cele trei nave se încheie la est cu un cor alungit şi un altar pentagonal, care la sud are o îngustă intrare pentru preot şi un tabernacol gotic târziu. Deasupra corului a fost construit un nivel de apărare cu parapet de zid care masca gurile de turnare sub arhivoltele care leagau contraforţii, desfiinţat odată cu restaurarea din 1892. Contact: Cheile se găsesc la d-na Inge Gull (tel.: +40/723/182 159) d-l Reinhardt Boltres (tel.: +40/733/081 225) Ce poți face la Agnita: · O vizită la biserica ortodoxă, construită în 1795 · O oră petrecută în muzeul de istorie Valea Hârtibaciului – adresa Str. 1 Decembrie 1918, nr 29, deschis de L – V, între orele 8-14 – telefon 0269.512.759, email : mihaelanevodar@yahoo.com · Fuga Lolelor – sfârșitul lunii ianuarie + ”mai multe detalii”: Nava centrală poartă o boltă semicilindrică cu penetraţii având în extremitatea sud-vestică urme ale nervurilor de teracotă de odinioară. La susţinerea ei contribuie stâlpii originari cu secţiune pătrată, cărora li s-au adosat colonete. La origini aceştia aveau arcade semicirculare cărora ulterior, spre colaterala nordică, le-a fost schimbat traseul în arc frânt. De altfel, această navă ce păstrează şi urmele unui arc romanic este mai joasă decât cea sudică şi este prevăzută cu o tribună. Colaterala sudică atinge înălţimea navei centrale, acoperită cu bolţi în cruce, separate de arcuri dublou în arc frânt. Biserica are trei potaluri corespunzând fiecărei nave, iar deschiderile ferestrelor se încheie în arc frânt. La vest se află un masiv turn-clopotniţă ale cărei şase niveluri şi galerie cu balustradă din paiantă ajung la înălţimea de 44 m. Parterul fiind decroşat se deschide prin trei arcade mari în arc frânt, formând un portic în faţa intrării principale. Când au demarat lucrările de fortificare, la începutul sec.ui al XVI-lea, breasla olarilor a supraînălţat parterul, întărindu-l cu un zid de cărămidă al cărui acoperiş a urcat până la catul al doilea al turnului. Interiorul a fost amenajat pe două niveluri, cel superior comunicând cu o galerie care leagă cele două extremităţi ale turnului de vest. Porticul a fost, de asemenea, amenajat cu un nivel de apărare prevăzut cu guri de tragere şi galerie de paiantă. În jurul bisericii au fost constuite succesiv trei rânduri de incinte din care au mai rămas în prezent doar patru turnuri nelegate de ziduri, cele ale pantofarilor, croitorilor, fierarilor şi dogarilor. Ele au fost ridicate din piatră de carieră şi de râu au fost tencuite la exterior şi au apărat iniţial curtina superioară. Accesul în incintă se făcea pe sub intrarea boltită a turnului nordic prevăzut cu hersă. Acesta aparţinea comunităţii dulgherilor. Croitorilor le-a revenit turnul de la sud-est, cizmarilor cel din sud-vest, cunoscut şi ca Turnul slăninii, iar fierarilor cel de la est. Toate cele patru turnuri, cu câte cinci niveluri despărţite de platforme de lemn şi prevăzute cu guri de tragere boltite, au caturile inferioare acoperite de bolte, mai puţin cel al croitorilor. Ele erau accesibile, ca multe alte turnuri din fortificaţiile săseşti, prin scări mobile. Între primele două curtine s-a putut forma aşa numitul Zwinger. Ultima curtină poligonală includea un şanţ cu apă, la exterior beneficiind de apărare naturală datorată pârâului şi terenului mlăştinos. Cronica distrugerilor şi a transformărilor arată în linii mari după cum urmează: în 1600 trupe de mercenari au ars biserica, ea fiind renovată abia în 1614; în 1845 a fost demantelată a treia curtină; în 1867 au căzut cămările de provizii ce înconjurau incinta interioară, în 1870 turnurile au rămas complet izolate, din materialul obţinut prin demolarea zidurilor construindu-se şcoala; în 1890, s-au reînnoit părţi ale bolţilor colateralei sudice; doi ani mai târziu bastionul de deasupra corului a fost demolat, iar în 1908, biserica a primit un acoperiş nou. ” ”Povești din Agnita” unde vine textul asta: ”De trei zile de când hoarda păgână urgisea liniştita vale a Hârtibaciului, Ursula trimisă de tătal ei să se ascundă cu restul suflării femeieşti într-unul din turnurile bisericii se tot frământa cum ar putea să îşi scape fraţii, casa, animalele şi chiar pe vecinii săi de cruzii şi fioroşii călăreţi, neînţelegând de ce tot pustiau de atâta amar de vreme ţinutul saxon. Poveştile despre cei cu care părinţii îşi speriau neascultătorii copii veneau încă de la strămoşul ei ajuns la un sfârşit de primăvară din partea Hessei tocmai la Katzendorf şi care de vârsta ei fiind şi vrând să înveţe o meserie venise să intre calfă tocmai la vestiţii meşteşugari din Agnetheln. Și se făcuse tăbăcar. Trecuseră mai bine de o sută de ani de atunci şi tatăl ei tot cu argăsirea pieilor se ocupa. Aflându-se într-o situaţie oarecum similară sfintei căreia îi purta îşi spuse că nu putea face întocmai ei, să se sinucidă împreună cu prietenele, ci că mai bine ar trebui izgoniţi umblătorii pe cai, chiar şi fără a ajunge pururea sfântă. Ticlui un plan şi când nimeni nu bănuia strânse bucăţile de piele şi de zdrenţe pe care le găsi într-un cotlon al turnului tăbăcarilor şi ieşi neaşteptat în faţa cetăţii strigând şi ţopăind atât de straşnic încât tabăra de coifuri vuii toată neştiind ce arătare era aceea. Curajul Ursulei fu nemărginit şi chiar dacă nu ajunse sfântă rămase peste timp lola care i-a alungat pe turci din Agnethelen.”